Whitney se simțea înghețată, corpul îi era rigid din cap până în picioare. Un strat fin de transpirație i se formase pe spate. Noel o recunoscuse! Șoferul deschisese deja ușa din spate a mașinii. Noel nu se mai uită la ea. Se așeză înăuntru, lăsând ușa deschisă. Evident, o aștepta. Simțindu-se vinovată, Whitney nu voia ca cineva să observe ceva neobișnuit, așa că se încordă și urcă în mașină. "Unde mergem, domnișoară Spencer?" întrebă șoferul. "La Howard Group, vă rog," răspunse Whitney. După ce vorbi, în mașină se lăsă o liniște mormântală. Se lipi de ușa mașinii, lăsând suficient spațiu între ea și Noel pentru ca o altă persoană să se așeze. Atmosfera era atât de stânjenitoare încât era aproape sufocantă. Whitney își strânse mâinile în poală. "Îți mulțumesc că m-ai salvat mai devreme." Noel stătea cu picioarele încrucișate, sprijinit de spătarul scaunului, în timp ce se uita la schițele de design de pe tabletă. Ținuta lui casual, de culoare închisă, nu diminuase cu nimic prezența sa distinsă. Mult timp, nu primi niciun răspuns. În acea noapte a fost haos, iar Whitney simțea că ar trebui să se explice. Se adună, își drese vocea și începu: "Am băut prea mult în acea noapte, așa că... îmi pare rău." Se întoarse spre el, cu palmele puțin transpirate. "Poți, te rog, să te prefaci că nu s-a întâmplat ni-" "Ai luat pastila?" o întrerupse brusc Noel, fără măcar să ridice capul. "Ce?" Whitney era confuză. Noel ridică, în sfârșit, capul de pe tabletă. Ochii lui adânci și întunecați, din spatele ochelarilor cu rame argintii, se întâlniră cu ai ei. Privindu-l de aproape și la lumina zilei, Whitney observă cât de izbitori erau ochii lui. Genele lui lungi și întunecate îi încadrau pupilele adânci, atrăgătoare prin profunzimea și atracția lor. Își coborî privirea. Observă mărul lui Adam, abia vizibil sub gulerul cămășii, umerii lui solizi înveliți în cămașă și pieptul ferm de dedesubt. Într-o clipă, memoria ei se întoarse la acea noapte. Talia lui îngustă, contururile definite ale abdomenului său... "Ai terminat de savurat?" Vocea lui Noel îi spulberă gândurile. Privirea periculoasă din ochii lui, împreună cu zâmbetul lui ironic, îi făcură fața lui Whitney să ardă de căldură. Se uită repede pe fereastră. Mașina opri pe marginea drumului, iar șoferul coborî pentru a intra într-o farmacie din apropiere. Într-o clipă, ieși cu o pungă de plastic și i-o înmână lui Noel. Whitney aruncă o privire spre pungă înainte ca aceasta să fie plasată chiar în fața ei. "Ia-o când ajungi acasă," spuse Noel. "E pentru mine?" Confuză, deschise punga. Își mușcă buza cu putere când văzu ce era înăuntru. Era pastila de a doua zi. Pierdut în moment, el nu folosise protecție în timpul ultimei reprize din acea noapte. O liniște stânjenitoare umplu din nou mașina. Whitney se simțea din ce în ce mai inconfortabil. "O să o iau," murmură ea. Își aminti cum el nu fusese de acord mai devreme și aduse din nou vorba: "Poți, te rog, să te prefaci că acea noapte nu s-a întâmplat niciodată?" Atunci, Noel primi un telefon. Whitney nu avu de ales decât să aștepte până când termina. Un minut mai târziu, închise. În loc să-i răspundă la întrebare, spuse rece: "Nu mergem în aceeași direcție. Dă-te jos." El fusese cel care voise să o ducă, dar acum spunea că nu era în drumul lui? Lăsată la jumătatea drumului, Whitney urmă mașina lui Noel plecând. Starea de spirit a acestui bărbat era cu adevărat imprevizibilă. Nu era sigură ce spusese care l-a ofensat. Dar, din atitudinea lui, părea că nici el nu voia ca cineva să știe ce se întâmplase în acea noapte. Asta însemna că aveau o înțelegere tacit, nu-i așa? Toată după-amiaza trecu fără ca Damian să se întoarcă la companie. O sună pe Whitney o dată, întrebând de ce plecase fără să-l aștepte. "Nu știam unde ești," răspunse Whitney rece. "E bine, atâta timp cât te-ai întors la companie. E o geantă nouă de la Dior. Am trimis-o acasă. Vezi dacă-ți place." Nu explică de ce dispăruse. A ales să evite subiectul și schimbă rapid subiectul, încercând chiar să o câștige cu o geantă. Era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată la piscină. Whitney zâmbi amar. Doar cineva căruia nu-i pasă ar acționa așa. După muncă, nu voia să se mai întoarcă acasă. Se mutase cu Damian după logodna lor de acum șase luni. Locuiau sub același acoperiș, dar în camere separate. El fusese întotdeauna atent și grijuliu, spunând că nu suportă să fie intim cu ea înainte de căsătorie. Acum, înțelegea că nu era deloc așa. Să locuiască din nou împreună i se părea insuportabil. Trebuia să se mute. Când Whitney ajunse la vilă, auzi un chicotit vesel chiar când intră. "Sunt atât de stângace. Doar poartă-o așa, unchiule Damian." Când Whitney cotiră în sufragerie, o văzu pe Rachel stând în fața lui Damian, legându-i cravata cu un zâmbet cochet. Amândoi se întoarseră când auziră pe cineva apropiindu-se. Rachel îi zâmbi dulce și păși repede înainte, luând-o de braț. "Whitney, ce crezi? Arată mai bine cravata asta pe unchiul Damian?" Comportamentul ei era în contrast izbitor cu modul în care se comportase la piscină mai devreme. Între timp, Damian, într-un costum gri și cămașă albă, purta o cravată strâmbă de culoare vișiniu închis. Cravata albastru închis, cu un model subtil, pe care Whitney o alesese personal, era aruncată la picioarele măsuței de cafea. Whitney își amintea încă cum, atunci când i-o dăduse lui Damian, el o pusese imediat să i-o lege și nu o dăduse jos zile întregi după aceea. Observând privirea lui Whitney asupra cravatei de pe podea, Rachel se panica. "Îmi pare rău, Whitney. Nu știam că acesta este cadoul tău pentru unchiul Damian." Își ceru scuze, dar Whitney nu văzu nicio sinceritate în ochii ei. "E doar o cravată," spuse Whitney cu un zâmbet. "Continuați voi doi." Spunând asta, se întoarse să plece. "Whitney, e doar o cravată. Nu te mai gândi atât de mult." Damian îi bloca calea. "Rachel a dat-o cadou ca să-mi mulțumească că am salvat-o." Corect, primea un cadou pentru că își ignorase logodnica pentru a salva o altă femeie. Whitney rânji în tăcere. "E toată vina mea că am supărat-o pe Whitney. Îmi pare rău. O să plec acum." Fața lui Rachel arăta rănită în timp ce ieșea în fugă. Damian ordonă șoferului să o trimită înapoi la reședința Howard, apoi se întoarse spre Whitney cu o expresie severă. "Întotdeauna vrei să faci o scenă, nu-i așa? Oricât de supărată ai fi, n-ar trebui să faci o scenă la reședința Howard. Și ai plecat fără să spui nimic. Ce ar crede bunicul?" Deci, credea că o împinsese pe Rachel în piscină ca să facă o scenă. Emoțiile care fuseseră suprimate atâta timp izbucniră în sfârșit. "Atunci să afle totul! O să anulăm nunta și o să ne despărțim!" Damian o apucă de încheietura mâinii. "Ți-am spus, Rachel e doar nepoata mea!" "Ar da o nepoată unchiului ei o cravată cadou?" Whitney își smulse brațul. "Nu știi că doar cineva apropiat ți-ar da o cravată?" Damian rămase fără cuvinte. Știa asta foarte bine, totuși o apăra pe Rachel. Părtinirea era atât de evidentă. Inima lui Whitney se răci. Continuă: "Indiferent dacă crezi sau nu, nu am împins-o. Știi că nu știu să înot." Își aminti cum Damian îi interzisese odată să se apropie de apă, nici măcar să nu se mai scalde în cadă - totul pentru că îi era teamă că se va răni când el nu era prin preajmă. Dar astăzi, era chiar acolo cu ea. "O să mă mut în seara asta și o să găsesc o ocazie să-i spun bunicului că nunta este anulată." Whitney apăsă amărăciunea în piept. Cei opt ani de dragoste ai ei aveau să se termine astăzi. Văzând-o îndreptându-se spre ușă, Damian o ajunse din urmă imediat. "Nunta nu va fi anulată. Dacă nu mă crezi, o să-ți dovedesc!" Înainte ca Whitney să poată reacționa, Damian o ridică brusc de la pământ, ținând-o în brațe.