Forma tritónului este mai magnifică și mai terifiantă decât mi-am imaginat vreodată. Pielea lui sclipește în strălucirea fulgerelor, solzii reflectând fiecare sclipire. Se zbate violent, ochii lui larg deschiși de frică și furie. „Stan, așteaptă!” strig, încercând să mă împing înainte, dar puntea se clatină, aruncându-mă înapoi. „Nu putem doar să—” Stan mă ignoră, ochii lui fixați pe premiu. Echipajul se grăbește să fixeze plasa, fețele lor luminate de triumf. Coada tritónului se izbește de punte, trimițând un jet de apă de mare în aer. „Asigurați plasa! Nu-l lăsați să scape!” răcnește Stan, vocea lui abia auzindu-se peste cacofonie. Echipajul se luptă cu plasa, mișcările lor fiind un dans disperat. Îmi croiesc drum înainte, ochii mei fixați pe tritón. Există inteligență în privirea lui, o scânteie de ceva care depășește instinctul animalic. Nu este doar o creatură; este sensibil. „Stan, te rog! Nu putem face asta!” implor, apucându-l de braț. Stan mă scutură, fața lui fiind o mască de determinare. „Facem istorie aici, Phoebe. Nimic nu ne oprește.” Mă întorc spre tritón, inima mea frângându-se la vederea luptei lui. Îmi întâlnește privirea și, pentru o clipă, totul dispare—furtuna, echipajul, ambiția lui Stan. Suntem doar noi doi, și greutatea a ceea ce se întâmplă se prăbușește asupra mea. „Lasă-l să plece,” șoptesc, dar vocea mea se pierde în furtună. Vocea lui Stan străpunge haosul. „L-am prins! Aduceți-l înăuntru!” Echipajul trage, plasa apropiindu-se de barcă. Mă uit, neajutorată, cum lupta tritónului devine mai slabă, puterea lui fiind secătuită de furtuna necruțătoare și de strânsoarea de fier a plasei. Când tritónul este tras la bord, corpul lui se izbește de punte cu o lovitură grea. Echipajul aplaudă, dar eu pot doar să mă holbez, inima mea fiind grea de teamă. Nu așa trebuia să fie. Tritónul din visele mele zace înaintea mea, capturat și frânt. Ce am făcut? Mă lupt cu senzația de greață care îmi răsucește stomacul în timp ce Stan continuă să arunce ordine. „Martin, pregătește rezervorul! Will, vreau să înregistrezi totul!” Se întoarce să mă arate cu degetul, „Phoebe, adu sedativul.” Nu mă mișc. „Acum!” Intuiția mea țipă că nimic din toate astea nu se simte bine, dar nu pot să-mi dau seama exact de ce. Sau, de ce, de altfel, mă simt atât de sigură că această creatură este cel mai periculos lucru de pe această navă, mai periculos decât orice rechin pe care l-am fi putut scoate la iveală... cu siguranță o amenințare mai mare decât Stan. Scafandrii se luptă să manevreze tritónul în rezervorul de apă pregătit, coada lui zbătându-se cu putere reziduală. Furia furtunii este un zgomot îndepărtat în fundal, în timp ce mă concentrez asupra sarcinii. Apuc sedativul, mâinile mele tremurând în timp ce injectez acul în coada lui. Când acul străpunge solzii, el tresare, și una dintre țepii care căptușesc creasta cozii îmi taie pielea. Tresar, apoi rămân nemișcată în timp ce mă uit șocată cum coada absoarbe sângele meu, lichidul roșu dispărând în solzi irizați roșii și negri. Ochii tritónului se fixează pe ai mei, privirea lui îmblânzindu-se sub influența sedativului. Își mișcă coada, încercând să o înfășoare în jurul meu, exact ca în visele mele. Pentru o clipă, sunt transfixată, respirația mi se oprește în gât. „Phoebe, dă-te înapoi!” Vocea lui Stan rupe vraja. Mă smulge de lângă rezervor, crescând doza de sedativ. Tritónul devine moale, forma lui puternică fiind imobilizată. O tristețe și o vinovăție inexplicabile mă cuprind, amestecându-se cu durerea de la tăietură. Mă apropii, observând tritónul îndeaproape. Părul lui lung, încâlcit ca algele marine, încadrează o față cu trăsături frumoase, sculptate. Partea superioară a corpului său seamănă cu cea a unui bărbat adult, musculos și definit. Ochii mei coboară spre partea inferioară a corpului său, solzii strălucind chiar și în întunericul intermitent. Există o umflătură distinctă sub solzi care îmi trimite un fior de recunoaștere, amintindu-mi prea mult de teroarea și atracția amestecate ale viselor mele. Apuc o lanternă, raza tăind lumina slabă din laborator. Când o îndrept spre tritón, el se agită brusc. Capul lui se ridică și ochii lui se deschid larg. Sunt negri ca smoala, ca două abisuri fără fund. Adâncimea privirii sale îmi insuflă o teamă imediată. Este o privire de prădător, instinctivă și primordială, fixându-se pe mine ca pe prada sa preferată. Mă dau înapoi, inima mea bubuind în piept. Ochii tritónului urmăresc fiecare mișcare a mea, neclipind și intens. Nu există nicio îndoială cu privire la inteligența din spatele lor, dar este o inteligență împletită cu ceva străin și periculos pentru mine, o natură pe care nici măcar nu pot începe să o înțeleg. „Phoebe, îndepărtează-te de rezervor,” ordonă Stan, tonul lui fiind dur și neînduplecat. Deja îmi întoarce spatele, concentrat pe asigurarea creaturii. „Trebuie să ne asigurăm că este complet sedat înainte de a-l putea studia.” Înghit cu greu, greutatea situației apăsând asupra mea. Aceasta nu este doar o descoperire științifică; este o ființă vie, care respiră, cu gânduri și emoții. Visele mele au sugerat întotdeauna o legătură între noi, dar acum, stând în fața lui, o simt mai intens ca niciodată. „Stan, trebuie să fim atenți,” spun, vocea mea tremurând. „Este mai mult decât îți dai seama...” Stan îmi aruncă o privire frustrată. „Suntem oameni de știință, draga mea. Treaba noastră este să studiem și să înțelegem, nu să empatizăm.” Știu că are dreptate, dar nu ușurează tulburarea din mine. Ochii tritónului sunt încă fixați pe mine, un avertisment tăcut ascuns în adâncurile lor. Fac un pas mai aproape, în ciuda cerințelor lui Stan. Este ceva în privirea lui, o recunoaștere care îmi atrage sufletul. „Phoebe, nu!” Vocea lui Stan este ascuțită, dar este prea târziu. Coada tritónului se zbate, o mișcare mică care trece neobservată de ceilalți. Dar o văd și știu că este încă conștient, încă conștient. Inima mea suferă la gândul că este ținut împotriva voinței sale și nu pot scăpa de sentimentul că facem o greșeală teribilă. În timp ce mă aplec mai aproape, privirea tritónului se îmblânzește din nou, marginea prădătoare dispărând. Clipesște încet, un gest care se simte aproape ca o comunicare tăcută. Pun o mână pe sticlă, degetele mele tremurând. Pentru o clipă scurtă, jur că înțelege. Există o legătură, o conexiune nerostită care sfidează explicația. Mâna lui Stan aterizează pe umărul meu, trăgându-mă înapoi. „Avem de lucru, draga mea. Nu lăsa emoțiile să-ți întunece judecata.” Dau din cap cu reticență, dar ochii mei nu-l părăsesc niciodată pe tritón. Pe măsură ce sedativul își face pe deplin efectul, ochii lui nesfârșiți se închid și corpul lui se relaxează complet. Dintr-o dată, marea tace, furtuna se risipește. În jurul meu, echipajul aplaudă, dar nu pot scăpa de sentimentul că tocmai am făcut o greșeală teribilă, teribilă.