Îmi deschid ochii când îmi dau seama, destul de brusc, că Kent nu mă conduce spre ușa biroului prin care am intrat. În schimb, se îndreaptă spre spatele biroului, spre locul unde ține un raft plin cu cărți legate în piele, la care nu m-am gândit niciodată cu adevărat. „Unde mergem?”, întreb, puțin șocată și mai mult decât puțin curioasă. „La ușă”, răspunde Kent și aud ceva în vocea lui, un fel de