„Cineva ne urmărește”, a mormăit Adrian, cu voce joasă, dar fermă. Privirea lui ascuțită oscila între trandafirul inofensiv de pe masă și priveliștea de dincolo de balcon. „Mă urmărește pe mine”, am corectat, plimbându-mă nervos lângă canapea. „Și poate data viitoare ar putea să sară peste teatru. O simplă notă ar fi fost suficientă.” „Nu e o glumă, Mia”, a replicat el, cu un ton tăios. „Oricine a