"Bună dimineața," am spus, intrând în sufragerie cu o întindere ușoară. Mirosul de cafea plutea în aer, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost Adrian, așezat la masa din sufragerie, deja cufundat în muncă. Ecranul laptopului său arunca o lumină blândă pe trăsăturile sale ascuțite și, chiar și în lumina casuală a dimineții, arăta enervant de impecabil. "Dimineața," a răspuns el fără să ridice capul, concentrarea sa fiind în întregime asupra a ceea ce tasta. Am ezitat un moment, uitându-mă la el, înainte de a mă îndrepta spre bucătărie. "Cafea sau ceai?" "Cafea," a răspuns el scurt. "Cafea să fie," am murmurat în șoaptă, apucând ceainicul. O parte din mine voia să fac ceai doar ca să-l enervez, dar m-am abținut, hotărând să-mi economisesc energia pentru bătălii mai importante. Când m-am întors la masa din sufragerie cu două căni aburinde, am pus una în fața lui și am luat locul vizavi de el. Adrian a dat un semn scurt din cap, atenția lui fiind încă pe laptop. Am sorbit din cafea, lăsând căldura să mă pătrundă, înainte de a rupe tăcerea. "Deci," am început, încercând să sun casual, "seara trecută a fost... dramatică, nu crezi?" Adrian s-a uitat în cele din urmă în sus, expresia lui fiind indescifrabilă. "Nimeni nu se aștepta ca fostul tău iubit să apară din senin." M-am încruntat ușor, căldura urcându-mi în obraji. "Da, despre asta..." Am ezitat, învârtind cafeaua în cană. "Habar n-aveam că va fi acolo, jur. Cu o zi înainte să înceapă toată mascarada asta, m-am despărțit de el. L-am prins că mă înșela cu o tipă chiar în casa mea. Nici măcar nu voiam să mă gândesc la el, darmite să-l mai văd." Adrian a ridicat o sprânceană, dar n-a spus nimic. A dat pur și simplu din cap, ca și cum ar fi arhivat informația și și-a întors atenția către laptop. Am așteptat un moment, așteptându-mă să spună ceva, dar când n-a făcut-o, am oftat și m-am aplecat înainte. "Știi, o persoană normală ar spune măcar: 'Uau, ce nasol' sau 'Îmi pare rău că ai trecut prin asta.' Ceva uman." "Pari bine," a spus el fără să se uite la mine, vocea lui fiind calmă și detașată. "Uau. Mulțumesc, Dr. Adrian," am murmurat sarcastic. "Mă bucur să știu că am trecut testul de stabilitate emoțională." Nici măcar n-a schițat un zâmbet, ceea ce m-a enervat și mai mult. Am hotărât să încerc o abordare diferită. "Deci, care este filmul tău preferat? Sau ești unul dintre acei oameni care n-au timp pentru lucruri de genul ăsta?" A întrerupt tastarea și s-a uitat la mine, ochii lui îngustându-se ușor. "Mia." "Da?" am spus inocent, sorbind din cafea. "Nu trebuie să facem asta." "Să facem ce?" "Asta." A gesticulat vag între noi. "Discuții banale. Să ne cunoaștem. E inutil." Am clipit, luată prin surprindere. "Inutil? Locuim împreună. Ce ar trebui să facem altceva, să stăm în tăcere și să ne prefacem că celălalt nu există?" S-a lăsat pe spate în scaun, expresia lui întărindu-se. "În casa asta, nu trebuie să ne prefacem că suntem prieteni. Afară, menținem aparențele - zâmbim pentru camere, ne ținem de mână, jucăm cuplul perfect. Dar înăuntru? Limitele sunt necesare." "Limite?" am repetat, iritarea mea crescând. "O faci să sune ca și cum am fi într-o negociere corporativă, nu într-o căsnicie." "Exact," a spus el lin. "Și limitele clare previn complicațiile." M-am uitat fix la el, uluită. "Ești serios?" "Complet." S-a ridicat, luând laptopul. "Aranjamentul ăsta funcționează pentru că este profesional. Haide să-l menținem așa." "Incredibil," am murmurat, uitându-mă cum pleacă. --- În seara aceea, m-am trezit singură în sufragerie, încă reluând cuvintele lui Adrian în capul meu. "Limite," am rânjit în sinea mea. "Vom vedea noi despre asta." Când Adrian s-a întors din biroul său, eu stăteam întinsă pe canapea, cu picioarele sprijinite pe brațul canapelei, răsfoind o revistă. "Confortabil?" a întrebat el, tonul lui fiind sec. "Foarte," am spus cu un zâmbet, înclinându-mi capul pentru a mă uita la el. "Asta e în limitele regulilor sau ar trebui să stau dreaptă și să-mi pliez mâinile ordonat?" N-a răspuns, dar ușoara tresărire a maxilarului său mi-a spus că-i testez răbdarea. "Ce zici de asta?" am spus, întinzându-mă deliberat mai departe. "Încălc regulile tale invizibile, domnule profesionist?" "Mia." Tonul lui era un avertisment, dar l-am ignorat. "Relaxează-te," am glumit, ridicându-mă ușor. "Ești atât de încordat. Încerc doar să fac ca această casă să se simtă puțin mai puțin ca un birou corporativ și puțin mai mult ca, nu știu, o casă?" "Asta nu e o casă," a spus Adrian ferm, privirea lui blocându-se pe a mea. "E un aranjament temporar. Nu-l confunda cu ceva mai mult." Am rânjit, dând din cap. "Chiar știi cum să strici atmosfera, nu-i așa?" "Nu sunt aici ca să te distrez, Mia," a răspuns el, apropiindu-se, silueta lui impunătoare aruncând o umbră peste mine. "Poți să-mi testezi răbdarea cât vrei, dar amintește-ți, ăsta e un drum cu două sensuri. Nu împinge prea departe." "Să împing prea departe?" am repetat, ridicând o sprânceană. "Ce-o să faci, o să-mi dai o mustrare pentru insubordonare?" Maxilarul lui s-a încordat și, pentru o secundă, am crezut că o să plece. Dar apoi, spre surprinderea mea, s-a apropiat. Abia am avut timp să reacționez înainte ca mâna lui să fie pe spătarul canapelei, fața lui la doar câțiva centimetri de a mea. "Lasă-mă să clarific un lucru," a spus el încet, vocea lui fiind joasă și controlată. "Eu nu mă joc, Mia. Așa că, dacă nu vrei să afli ce se întâmplă când treci linia aia, sugerez să nu mă mai testezi." Pentru un moment, niciunul dintre noi nu s-a mișcat. Aerul dintre noi se simțea încărcat, tensiunea trosnind ca un fir sub tensiune. Puteam să-i simt respirația, caldă și constantă, atingându-mi pielea. Inima îmi bătea cu putere în piept și uram cât de agitată mă simțeam sub privirea lui intensă. Dar n-aveam de gând să dau înapoi. "Poate că vreau să aflu," am șoptit, cuvintele scăpându-mi înainte să le pot opri. Ochii lui Adrian s-au întunecat și, pentru o fracțiune de secundă, am crezut că ar putea chiar să... ce? Să mă sărute? Nu știam la ce mă așteptam, dar când s-a îndreptat brusc și a făcut un pas înapoi, absența prezenței sale m-a lăsat fără suflare. "Nu," a spus el, tonul lui fiind mai rece acum, ca și cum ar fi recăpătat controlul deplin. "Avem o apariție publică mâine. Un eveniment de gală. Fii pregătită." Și, pur și simplu, s-a întors și a părăsit camera, lăsându-mă acolo, cu obrajii îmbujorați și mintea alergând. --- În dimineața următoare, m-am trezit simțind un amestec ciudat de entuziasm și teamă. Un eveniment de gală. N-am mai fost niciodată la unul. Sigur, le-am văzut în filme și pe rețelele de socializare, dar să particip la unul? Asta era un cu totul alt nivel de intimidare. După ce am făcut un duș și am îmbrăcat o rochie care mi s-a părut atât elegantă, cât și confortabilă, am ieșit din camera mea și l-am găsit pe Adrian așteptându-mă lângă scări. Privirea lui m-a măturat și mi-am dat seama imediat, după ușoara cută de pe sprânceană, că nu era impresionat. "Asta n-o să meargă," a spus el sec. M-am uitat în jos la rochia mea, confuză. "Ce-i în neregulă cu ea?" "E bună pentru o cină casual, dar nu pentru un eveniment de gală," a răspuns el, îndreptându-se deja spre un dulap din apropiere. "Îmi place asta," am argumentat, încrucișând brațele în timp ce el scotocea printre umerașe. "E elegantă și confortabilă." "Și complet nepotrivită pentru diseară," a contracarat el, scoțând o rochie elegantă, până-n pământ, de un verde smarald profund. Mi-a întins-o. "Poartă asta." Am ezitat, uitându-mă urât la rochie ca și cum ar fi fost inamicul. "De ce trebuie tu să decizi ce port?" "Pentru că aparențele contează," a spus el simplu. "Și ceea ce vreau eu e ceea ce vei purta." Mi-a căzut maxilarul. "Scuză-mă? Nu ai voie să—" "Mia," a întrerupt el, tonul lui nelăsând loc de argumente. "Asta nu se discută. Schimbă-te." Am smuls rochia din mâinile lui, murmurând în șoaptă în timp ce mă întorceam trântind ușa după mine. "Obsedat de control," am mormăit, trântind ușa după mine. Când am ieșit în cele din urmă în rochie, Adrian mi-a aruncat o privire rapidă și a dat din cap aprobator. "Mai bine. Să mergem." --- Locul de desfășurare a galei era uluitor. Când mașina noastră a oprit în fața clădirii grandioase, cu pilonii săi masivi și candelabrele strălucitoare vizibile chiar și din exterior, n-am putut să nu mă holbez. "Uau," am șoptit, cu ochii larg deschiși. "Locul ăsta e... enorm." Adrian s-a uitat la mine, expresia lui fiind indescifrabilă. "Stai aproape de mine," a spus el. Am dat din cap, simțindu-mă brusc nervoasă. "Am locuit în orașul ăsta ani de zile și nu mi-am imaginat niciodată că o să fiu la ceva de genul ăsta," am recunoscut încet. "Nu-ți face griji," a spus el, vocea lui fiind neașteptat de blândă. "O să fiu chiar lângă tine." Ușa mașinii s-a deschis și sunetul aparatelor foto făcând clic a umplut aerul. Reporteri erau peste tot, întrebările lor venind cu repeziciune în timp ce ieșeam împreună. "Felicitări pentru căsătorie!" "Cum v-ați cunoscut?" "Plănuiți să întemeiați o familie în curând?" Am forțat un zâmbet, agățându-mă de brațul lui Adrian în timp ce ne croiam drum prin haos. Comportamentul lui n-a șovăit niciodată și am încercat să trag putere din calmul său. Odată ajunși înăuntru, luminile orbitoare și opulența galei mi-au tăiat respirația. Camera era plină de familii influente, râsetele și discuțiile lor reverberând de pe tavanele înalte. Am simțit o înțepătură de nesiguranță când m-am uitat în jur. "Ești bine?" a întrebat Adrian, aplecându-se ușor. Am dat din cap repede. "Da, doar... încerc să absorb totul." "O să fii bine," a spus el, tonul lui fiind liniștitor. În timp ce ne mișcam prin mulțime, Adrian mi-a prezentat diverse persoane, fiecare interacțiune fiind mai copleșitoare decât precedenta. Am făcut tot posibilul să zâmbesc și să dau din cap, dar întrebările nesfârșite și zâmbetele lustruite au început să mă obosească. La un moment dat, Adrian a părut să-mi simtă neliniștea. "Haide să dansăm," a spus el brusc, luându-mă de mână și conducându-mă spre ringul de dans. "Să dansez?" am repetat, surprinsă. "Ai încredere în mine," a murmurat el, mâna lui odihnindu-se ușor pe talia mea în timp ce muzica se amplifica. Lumea a părut să se estompeze în timp ce ne mișcam în sincronizare, prezența lui constantă ancorându-mă. Pentru prima dată în seara aceea, am simțit că pot respira. Dar, exact când am început să mă relaxez, un reporter s-a apropiat de marginea ringului de dans, aparatul său foto blițuind. "Mia, ne poți spune ce a inspirat povestea ta de dragoste fulgerătoare cu Adrian?" Am încremenit, mintea mea golindu-se. Cuvintele s-au blocat în gât și puteam simți greutatea privirilor mulțimii asupra mea. Înainte să pot răspunde, călcâiul meu s-a agățat de tivul rochiei și m-am împiedicat, abia reușind să mă prind înainte de a cădea. Strânsoarea lui Adrian s-a intensificat asupra mea, vocea lui fiind joasă în urechea mea. "Zâmbește, Mia. Nu-i lăsa să te vadă șovăind." Dar, în timp ce mă îndreptam, întrebarea insistentă a reporterului plutea în aer și am simțit că fațada mea construită cu grijă începe să se crape.