"Nu mă pot căsători cu tine, Adrian." Cuvintele îmi ies mai aspre decât intenționasem, ecouând ușor în liniștea cafenelei. Adrian abia tresare; doar se uită la mine, calm ca întotdeauna, ca și cum s-ar fi așteptat la asta. Aștept o reacție, dar el doar ridică o sprânceană, aruncându-mi aceeași privire exasperantă, de necitit. "Ești sigură de asta?" întreabă el, amestecând cafeaua cu nonșalanță. "Pentru că, din locul unde stau eu, este o soluție practică. Tu îți păstrezi locul de muncă, iar eu obțin ce am nevoie." Dau din cap, simțind cum îmi crește pulsul. "Îmi pare rău, dar nu pot. Deja am un iubit. Și nu cred în căsătorie fără... ei bine, romantism." "Știe el ce se întâmplă aici?" întrebarea lui Adrian este calmă și mă ia prin surprindere. "Asta... asta nu are importanță." El ridică din umeri. "Mie mi se pare relevant. Nu trebuie să răspunzi acum. O să-ți dau timp să te gândești." "Nu." am spus, ridicându-mă. "Răspunsul meu este nu. Și este definitiv." El dă pur și simplu din cap, ca și cum acesta ar fi cel mai previzibil lucru din lume. "Bine, Mia. Dar amintește-ți, oferta mea rămâne valabilă." Nu-i mai dau nicio șansă să mă convingă de altceva. M-am hotărât – nu vreau să fac parte din propunerea lui ciudată. După ce am părăsit cafeneaua, mă trezesc navigând prin telefon până când văd numele lui Greg. În ciuda a tot ce s-a întâmplat între noi, o parte din mine încă mai speră că putem rezolva lucrurile. E o prostie, dar îmi spun că ce s-a întâmplat a fost doar o greșeală, o denivelare pe drum. Îmi trag o gură de aer și mă îndrept spre apartamentul lui. Când ajung, ușa este ușor întredeschisă. Bat ușor, dar nu răspunde nimeni, așa că o împing puțin mai mult și intru. Un râs moale plutește pe hol – râsul unei femei. Mă strânge stomacul, dar îmi spun că sunt doar paranoică. Până când îl aud din nou, venind din dormitorul lui. Merg pe hol, fiecare pas mai greu decât precedentul, până când ajung la ușa lui. Acum îl pot vedea, încurcat cu altcineva în pat. Și nu este femeia de dinainte. Este cu totul altcineva. "Greg?" reușesc să spun, vocea mea fiind un amestec de furie și neîncredere. Îngheață și el ridică privirea, surprins. Femeia se grăbește să-și adune hainele, aruncându-mi o privire apologetică în timp ce trece repede pe lângă mine, ieșind pe ușă. Abia o bag în seamă, concentrarea mea fiind în întregime pe Greg, care acum stă în fund, uitându-se la mine ca și cum eu aș fi cea care a greșit. "Mia," suspină el, ca și cum cumva ar fi vina mea. "Vorbești serios acum, Greg?" scuip, simțind cum vocea îmi tremură de furie. "Am crezut că ce s-a întâmplat înainte a fost o greșeală. Chiar am crezut că poate am făcut eu ceva greșit, poate eu eram problema. Dar acum văd ce se întâmplă cu adevărat – ești doar o prostituată ordinară." El ridică din umeri, trăgându-și cămașa cu o nonșalanță exasperantă. "Uite, Mia, nu cred că asta funcționează. Nu pot continua așa cu tine." "Să fac ce, exact?" Pumnii mei sunt strânși, vocea îmi tremură cu fiecare cuvânt. "Am crezut că suntem într-o relație. Dar evident ești incapabil de orice angajament real." El dă ochii peste cap, abia uitându-se la mine. "Exagerezi. Nu eram serioși." Deschid gura să răspund, dar nu mai am nimic de spus. Mă întorc și ies, trântind ușa după mine. Simt un gol dureros în piept, dar amestecat cu el este o furie arzătoare, un sentiment de trădare care îmi face pașii mai rapizi și mai ascuțiți în timp ce plec. Drumul înapoi spre apartamentul meu este neclar. Abia pot procesa ce s-a întâmplat, iar până ajung la mine, telefonul îmi vibrează în buzunar. Verific ecranul – Mama. Respir adânc, forțându-mă să sun veselă. "Bună, mama." "Dragă, ce faci?" Vocea ei este caldă, dar încordată și mă atinge la inimă. "Am vrut doar să te sunăm și să vedem ce faci." "Sunt bine," spun, lăsând totul deoparte pentru o clipă. "Doar... știi, ocupată cu munca." "Oh, e minunat." Ea ezită, apoi suspină. "Ascultă, draga mea, nu te-aș întreba dacă nu ar fi urgent, dar avem o mică problemă financiară acum. Dacă ai putea da puțin, ar însemna enorm pentru noi." Îmi scade inima și strâng telefonul mai tare. "Sigur, mama. O să văd ce pot face." Mai vorbim puțin și îmi păstrez vocea veselă, ascunzând stresul crescând care mă apasă. Când închidem, mă las pe canapea, privind fix la podea în timp ce realitatea se prăbușește din toate părțile. Facturile, familia mea, slujba mea... Am nevoie de această slujbă mai mult ca oricând. Mintea mea se întoarce mereu la oferta lui Adrian. Vreau să resping ideea cu totul, dar nu există altă modalitate prin care pot ține totul sub control. Singura mea opțiune acum este cea la care nu voiam să mă gândesc. Trebuie să accept oferta lui. A doua zi dimineață, mă îndrept spre birou, fiecare pas simțindu-se mai greu. Când ajung la holul care duce la biroul lui Adrian, o zăresc pe Lisa lângă sala de pauză. Ochii ei se îngustează când mă vede și își încrucișează brațele cu un zâmbet satisfăcut. "Mia," șuieră ea. "Credeam că ai plecat deja. Nu-ți știi locul?" Continui să merg, lăsând cuvintele ei să treacă pe lângă mine. Dar exact când sunt pe cale să trec pe lângă ea, mă opresc, întorcându-mă spre ea cu un zâmbet calm. "Îmi știu locul, Lisa. De aceea sunt aici. Poate ar trebui să-ți faci tu griji pentru al tău." Ea deschide gura să răspundă, dar nu-i ies cuvinte. Pentru o dată, rămâne fără cuvinte. Îmi permit un mic zâmbet satisfăcut în timp ce continui spre biroul lui Adrian. Când intru, Adrian stă în spatele biroului său, ridicând privirea când intru. Există o sclipire de satisfacție în ochii lui, dar nu spune nimic, așteptând să vorbesc. "O voi face," spun, întâlnindu-i privirea. "Dar am condiții." "Spune," spune el, unindu-și mâinile peste birou. "În primul rând, fără intimitate. Absolut deloc. În al doilea rând, dormim în camere separate. În al treilea rând, familia mea nu trebuie să știe niciodată că asta este fals. Și când totul se termină, ne întoarcem la viețile noastre. Fără complicații, fără dramă." El dă din cap fără să clipească. "De acord." Apoi, fără un cuvânt, deschide un sertar și scoate un contract gros, așezându-l pe birou în fața mea. Mă uit fix la el, ridicând sprâncenele. "Aveai asta pregătit?" El se lasă pe spate, cu un zâmbet jucăuș pe buze. "Știu cât de mult îți iubești slujba, Mia. Eram destul de sigur că nu vei renunța la ea atât de ușor." Mi se încordează maxilarul, dar nu spun nimic, întinzându-mă după contract. În timp ce scanez documentul, observ o clauză care prevede că va trebui să rămânem căsătoriți timp de un an. Un an. Trag o gură de aer, iau stiloul și semnez. După ce am pus stiloul jos, mă uit la Adrian, întrebări mișunând în mintea mea. "Știu de ce fac asta – nu am de ales. Dar tu de ce o faci? Ce obții din asta?" Expresia lui se schimbă, devenind mai greu de citit. "Asta e... complicat. Să spunem doar că este în interesul nostru al ambilor." Mă încrunt, studiindu-i fața pentru orice indiciu al unui răspuns, dar el doar zâmbește cu acel zâmbet enigmatic. El își întinde mâna. "Bine ai venit la bord, Mia. Pregătește-te să fii doamna Knight."